Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Abecedar. Pascal Bruckner –matricea noului rasism

        de Cristian Pătrăşconiu

a. Cea mai recentă carte de eseuri marca Pascal Bruckner e despre – temă cât se poate de actual㠖 „noul rasism”. Un vinovat aproape perfect. Cum se construieşte un nou tip de rasism, editura Trei (ca de obicei, Pascal Bruckner este, ca autor de cursă lungă, unul dintre pilonii mari ai acestei case editoriale), în traducerea – distinsă a lui Doru Mareş.

ă. Titlul original (cartea a apărut în premieră în Franţa, la prestigioasa Grasset) e şi mai tare, deci şi mai provocator: Un coupable presque parfait: La construction du bouc-émissaire blanc (essai français). Noul rasism despre care e vorba în această carte are, aşadar, „omul alb” drept ţap ispăşitor.

â. Ca linie de argumentare, cartea de faţă stă foarte aproape, în portofoliul eseistic al lui Pascal Bruckner, de Tentaţia inocenţei şi, într-o şi mai mare măsură aş zice, de Un rasism imaginar. De asemenea, lângă aceasta din urmă stă şi într-o altă ierarhie: în chestiunea periculozităţii expunerii publice pentru autor. Un rasism imaginar a stârnit reacţii extrem de violente. Ceea ce avem în Un vinovat aproape perfect are date de pornire asemănătoare.

b. „Noul tip de rasism” vine, cu o infrastructură academică înfiorătoare, de peste Ocean: din SUA, mai precis, notează Pascal Bruckner.

c. O paranteză: într-un video-dialog pe care l-am avut recent cu Pascal Bruckner, acesta mi-a relatat că, în chestiunea acestei cărţi, e sceptic în legătură cu o eventuală ediţie în limba englez㠖 i s-a transmis deja că e prea radical în aprecieri. Ca şi cum nu adevărul, nu forţa argumentelor, nu eleganţa formulărilor, nu supleţea demonstraţiei ar trebui să primeze, ci altceva – să nu lezeze conştiinţe academice prea sensibile...

d. Aşadar, SUA actuală ca loc privilegiat unde se forjează noile teorii despre acest „nou tip de rasism”. Cu o nuanţă, notează Pascal Bruckner: „e vorba despre o ciumă la care am contribuit din plin în anii 1970, exportându-ne peste Atlantic filosofii vârf de lance întru demolarea umanismului şi a Luminilor”.

e. Sau, în alţi termeni: „bumerangul e anglo-saxon, mâna care l-a aruncat e franceză”.

f. Implicaţiile şi consecinţele sunt nu dintre cele mai încurajatoare, în condiţiile în care „America a reuşit întotdeauna să pună laolaltă cea mai mare putere de seducţie şi cea mai mare putere de respingere. Dacă ea prefigurează viitorul lumii occidentale, atunci al nostru e sumbru. Iar al ei încă şi mai şi”.

g. 1989 e un an – crucial pentru istorie – care deposedează stânga (în genere, dar în mod particular stânga occidentală) de „artileria sa grea” – salba de regimuri comuniste, unele mai criminale decât altele. Confuzia e, iniţial, totală şi dramatică.

h. Dar, pentru aceeaşi stângă, şi replierea e spectaculoasă. Pentru că, spune Pascal Bruckner, „contrar speranţelor din 1989, nu raţiunea şi încă mai puţin moderaţia au fost cele care aveau să marcheze Occidentul după căderea Zidului Berlinului”.

i. Din cenuşa formelor care umpleau – cu fapte academice, publicistice, editoriale, politice, istorice – conturile ideologiei de stânga se naşte o alta. E, dacă nu geamăna celei vechi, atunci „rud㔠foarte apropiată: e ideologia care va da naştere noii lupte – împotriva noului „rasism” (ghilimelele sunt obligatorii pentru că, cel mai adesea, rasismul denunţat de noii komisari ideologi este unul, folosind terminologia lui Bruckner, imaginar).

î. Iată: „o altă ideologie a înlocuit făgăduielile izbăvirii manevrate de socialismul real pentru a reîncepe bătălia pe baze noi: rasa, sexul, identitatea. Pentru trei discursuri – neofeminismul, antirasismul şi decolonializarea –, vinovatul este de acum omul alb redus doar la culoarea pielii sale”.

j. Acestea trei, spune Pascal Bruckner, compun noua Sfântă Treime: 1. neofeminismul; 2. antirasismul; 3. decolonializarea.

k. Coordonarea şi noua aliniere sunt remarcabile: „Sfânta Treime incriminatoare nu uită pe nimeni. În fiecare dintre cazuri sunt aceleaşi raţionamente, aceleaşi mecanisme şi, uneori, aceleaşi persoane care intervin cu un stupefiant mimetism, schiţând o familie coerentă de idei”.

l. O altă paranteză: cei mai mulţi dintre cei care survolează, critic, istoria acestor mişcări – intelectuale mai întâi, cu chip social şi politic mai apoi – nu omit să aducă în discuţie şi numele celui care a marcat ultimul secol şi jumătate într-o măsură copleşitoare şi cu efecte teribile: Karl Marx. Filosoful ale cărui profeţii nu s-au împlinit şi ale cărui idei au lăsat în urmă, prin punere în practică, râuri de sânge e şi el din acest (nou) „film” despre care vorbeşte Pascal Bruckner.

m. Karl Marx e „de aici” atât ca mare fondator (de mişcări – nu e deloc neadecvat să numim cele trei ancore ale noii Sfinte Treimi de care aminteam mai sus ca fiind de orientare „neomarxistă”) şi, de asemenea, ca gânditor care a propus structuri de raţionamente şi formule de mecanisme pentru a explica, demola, stigmatiza, executa.

n. E important de menţionat acest aspect şi de insistat asupra lui: că ideile au consecinţe. Bunăoară, „noul rasism” (să reţinem necesitatea ghilimelelor!) despre care vorbeşte Pascal Bruckner este, într-o mare măsură, şi o „afacere academică”. El se forjează în campusuri universitare – în locuri privilegiate adică, în care, teoretic, se exersează dialogul, libertatea, schimbul de argumente. În locuri în care – vedem aceasta în lumina represaliilor din zilele noastre – în locul libertăţii s-au construit închisori mentale, forme de prizonierat ideologic.

o. Noul rasism, spune Bruckner, vine din Statele Unite, dar „nesăbuinţa” are o geneză mai complicată: „în anii 1960-1970, departamentele de filosofie, literatură şi sociologie din universităţile americane au fost inundate, şi-n bine, de discursurile deconstructiviste sosite din Hexagon, în care era biciuită metafizica occidentală, French Theory”. Sunt doctrine în legătură cu care Pascal Bruckner avansează ideea că ar fi bine să reflectăm dacă nu cumva ele sunt, în sine, „un uriaş bluf” sau, în termenii lui George Steiner, „un dezastru spiritual”.

p. French Theory, aşadar, rafinată şi „multilateral dezvoltat㔠în versiuni care stau cu noua Sfântă Treime (1.neofeminismul; 2. antirasismul; 3. decolonializarea.) revine în zilele noastre în Europa – nu numai în Franţa. Revine şi ca „operaţiune special㔠(termenul e la modă acum, din alte raţiuni, dar e potrivit şi în această discuţie – pentru că, în fond, e vorba despre un uriaş război cultural) al cărei scop este culpabilizarea unor popoare care, în sumă, au peste 500 de milioane de locuitori.

q. E o operaţiune specială care „va însemna o muncă gigantică, dar nu imposibilă”. Cu, deja, rezultate spectaculoase, conform evaluării de etapă făcute de Pascal Bruckner: „în parte deja a reuşit, în Europa Occidentală, unde se încearcă inculcarea în indivizi a sentimentului dezonoarei de a fi ceea ce sunt. O vastă muncă de reeducare este pe cale de înfăptuire în universităţi, în mass-media, cu scopul de a cere celor pe care-i numim «albi» să se renege”.

r. „Noul rasism” vine în Europa, ne mai spune Pascal Bruckner, nu direct, ci „din lateral”: „boala se întoarce de dincolo de Atlantic, deghizată în contrariul ei, antirasismul, cu noi protagonişti, şi îşi găseşte ecoul până în Parlamentul European. Profesorii ruşinii, neofeministele, decolonizatorii, indigeniştii ţin neapărat să ne dovedească faptul că modul nostru de viaţă e bazat pe exploatarea înfricoşătoare a popoarelor şi că ar trebui să ne căim”.

s. Bonus, discursul de stigmatizare a „omului alb” ar fi putut să atingă, adaugă Pascal Bruckner, şi o altă temă cu un potenţial uriaş: ecologia/ distrugerea planetei. Numai că intrarea Chinei – dar şi a Indiei, a Braziliei sau a Africii de Sud – în zona productivităţii de ordin (măcar aproximativ) capitalist a perturbat serios asemenea intenţii.

ş. A vorbi despre asemenea teme – precum cea a „noului rasism”, precum cele care compun acest concept – presupune, sugeram şi mai sus, un risc mare. „Fiind eu însumi ceea ce noua limbă actuală numeşte bărbat alb, heterosexual şi deloc tânăr, sunt conştient că asta îmi retrage dreptul de a vorbi. Încarnez lumea de ieri: abordând asemenea subiecte, îmi pun singur capul pe butuc. Cumulez handicapuri”, notează Bruckner, uşor autoironic.

t. Şi adaugă, în sensul unui diagnostic necruţător şi binevenit: „mă încăpăţânez totuşi să denunţ această doctrină regresivă, deghizată în discurs de stânga, care alimentează şi justifică întoarcerea la demenţa suprematistă”.

ţ. Esenţial: „când emanciparea nu se mai deosebeşte de persecutare, înseamnă că e ceva putred în partida numită progresistă”.

u. Primele două părţi ale cărţii – împreună, acestea dau cam trei pătrimi din întreg eseul – sunt intitulate „Satana la masculin” şi „Antirasismul exterminator”. E un inventar al celor mai dure „arme” de care fac uz „preoţii şi oficianţii” noului cult ideologic şi, totodată, o demantelare briliant㠖 pas cu pas, punct cu punct – a acestor fluxuri care sunt centrale în lumea occidentală de astăzi (atât ca aporturi teoretice, academice, cât şi ca tipare practice, ca matrice de comportament instituţional).

v. Deşi pretinse urme şi forme de progres, sunt în fond – e limpede aceasta din argumentarea lui Pascal Bruckner – semne ale unei mari derute, ale unei întunecări, ale unei crize de profunzime (de civilizaţie, chiar) şi expresia unei – atât de psihanalizabile – „uri de sine”.

w. Cea de-a treia parte a cărţii are titlul „Să închidem ochii vechiului european?”. E, din nou, un inventar şi o deconstrucţie foarte inteligentă a fluxurilor argumentative cu privire la deschidere, imigraţie, vinovăţie, colonizare, disponibilitate, dar e şi un elogiu al frontierelor (bine amenajate) şi al discernământului.

x. Să nu închidem ochii vechiului european! – acesta este îndemnul lui Pascal Bruckner. Să nu aruncăm la gunoi tot trecutul. Să nu lăsăm deoparte firescul şi performanţa, (ne)atenţi la cântul de sirenă al noilor ideologii.

Y .Avem, ne mai spune (chiar îngrijorat) Pascal Bruckner, în fond, de ales între acestea două: „sinucidere sau un nou elan”.

z. În condiţiile în care „a distruge Occidentul, că vrem ori nu, înseamnă a distruge conştiinţa lumii. Cât de imperfect, de decrepit ar fi, încă mai este într-atât de exigent, de strălucitor încât să displacă tiranilor”. E evident care e, care rămâne singura soluţie. Cum anume să o găsim, să îi găsim resorturile fine, e o altă temă. Şi o imensă povar㠖 a responsabilităţii.

© 2007 Revista Ramuri